Rădăcini

A fost odată un copac în calea nimănui. Și pentru că nu încurca pe nimeni, oamenii au tăiat copacul.

Întâi aproape de rădăcini, apoi pe lungimea sa.

Jumatate de copac au folosit-o pentru a face o punte peste un abis vechi de când lumea. Un abis în drum spre nicăieri.

Cealată jumatate au folosit-o pentru a se incălzi. Călătorii se lupta deseori cu frigul si umezeala.

Copacul este  acum recunoscătoar fiecărui călător. Pași obosiți  poartă cenușa amestecată cu noroi, într-un pelerinaj al reîntregirii.

Rămăne însă ascunsă în fibră, lupta cu un sentimet fad de imobilizăre fără rădăcină.

De trecut

Poduri se prăbușesc în spate, copleșind în praf urme proaspete de pași.
Poduri din ce în ce mai înguste, punți și în final funii.

Echilibru precar îngrijit atent, acompaniat de murmurul unei rugăciuni timide:

"Rupe-te!"

Vei fi

străin îmi vei fi mâine, suflete de azi,
uitat ești tu de azi, suflete de ieri.

Ascunde-te umbra in lumina uitarii mele!

Mi-te

Explică-mi-te  viață!
Justifică prin tine efortul ce-l depun

Lăsându-mi sufletul sub amenințarea viselor
Și negata apăsare a golurilor ce rămâm.

De ce îmi ceri nedreptățit uium?

Umbre

Ce va fi insemnând clipa acesta peste 20 de ani? Zâmbet într-un colț de gură... iluzie de gând alungată de o cuta a fruntii?

Certitudini care au însemnat totul plutesc prăfuite intr-un gol de memorie. Fost-am generoși cu prețuirea sau ignoranți acum?

Cufărul devine nisipul ce-l ascunde...

Ignorăm dorințe ce ne-au guvernat. Nu răspundem chemărilor, pentru ca nu mai avem amintirea lor. Cel mult vom păstra o imagine goală, nefocalizată privată de necesitatea împlinirii.

Vom uita ce contează acum lăsând în alcătuirea noastră umbre. Pe umbre vechi vom pune luminile noi, doar pentru ca în curând să se prăbușească în ele.

până când lumina nu va mai avea loc de umbre.

Spice

Căzut-au spicele de promisiunea pâinii, căzut-am eu sub promisiunea ta. Paie goale reintorc viața pământului. Vise uitate se reintorc in vise noi. Tot timpul așteaptă înainte însăilând capcane moi.

Inundă

mă inundă lumea, sărată și multă, și-ncerc să înot către mine uscat prin potop.
Mai tare mă cheamă oceanul, surd și absent. Mai tare mă lupt să rămân în mine prezent.

Suflet

Împreună în descoperirea vieții,

Am simțit și lumea ne-a rănit,
am iubit și asta ne-a orbit,
am ascultat cand n-a vorbit.

Am fost uciși și am ucis,

Mai mult martir decât călău,
mai mult sfânt decât ateu,
mai mult eu, decât al meu
Suflet

Vânt

Fum şi oglinzi.
Prezentul mut strigă vântul... şi vântul împrăştie fumul.
Văd în oglinzile ce simt, imaginea deformată a unui străin neprezent. Jumătăţi de reflecții alcătuiesc un univers care nu mă justifică. Unde-i argumentul pentru eu?

Din nou vânt... iar vântul e aducător de fum.

Fum peste genele închise,
fum peste șoapte nerostite,
fum peste inimi obosite.

E timpul

Privesc in jur încercând să mă agăţ de ceva. Poate am uitat un lucru fără de care nu pot pleca. Nu. Toate au încăput in geanta agaţată ostenit pe umar. Nu-mi ramâne decât să deschid uşa şi să încep calc nişte trepte familiare spre necuoscut. Cine ştie câte vor mai fi, de urcat de coborât, de căutat în întuneric.

Afară praful împraştie promisiunea ploii ce se răzgândea sa cadă. E un lux să te răzgândesti, unul pe care nu mi-l pot permite!

Deja vu

Plouă sărat în ritmul neperturbat al verdelui ce curge în sticlă. Crini plutesc după legi nedesluşite ce sfidează hidrostatica. Lânga ei un fluture sare zănatic în apă.
Piesă cu piesă se transformă un puzzle într-un vis albastru în care mă cheamă sirenele.
Vin!

Refren

Ora pe Pământ sub două bucăţi de cer şi jumătăţi de lună prinse într-o îmbrăţişare imposibil de firească. Lied al tăcerii pe partituri de cearceafuri albe. Cânţi tu, eu, şi apoi în duet umplem camera cu liniştea noastră.
E nedrept că nu mai pot să îţi ascult acum tăcerea. Tot ce pot să fac e să-mi adorm neliniştea în refrene memorate.

Sunt

Ghețar de vise memorate, plutind pe valuri de vânt în început de primăvară. Amenință dezghețul și prin lacrimi visele vor curge pe un obraz de tot ce-ti cer.
Sau poate va tacea vântul, și cioburi vor cadea din pământ, lucind stins în muguri de rouă. Iar tu să calci pe visul rece, timid și trist, crezând că trece.

Cinci

stele oglindite într-un ocean portocaliu, deasupra unui cer albastru ce miroase în întregime a mango
degete de la mana stânga ce poartă cu ele parfumul palmei tale drepte
zile nesfârșite măsurate în promisiuni de primavără
vise depășite de clipele trăite

zece...

Strop

E joi dimineață. Abia ce ai terminat ultima buclă a șireturilor. Azi au fost parcă sălbatice și greu de stapânit. Știi că o să întârzii dar te întorci în bucătărie pentru ultimul strop din cana de cafea. Din nou o privire furiș în oglinda de pe hol. Clanța răspunde răgușit dezmierdării palmei. Ai grijă să calci cu dreptul prima dată, poate vei compensa faptul că te-ai întors. Superstițiile nu îți sunt familiare, dar de ce să riști. Învărți cheia de două ori în broască și cobori în grabă scările (12+1). Un soare rece îți zâmbește rezervat. Nu vrei să rămâi dator și îi răspunzi salutului.

Tocmai pentru că te-ai întors pentru ultima gură de cafea, semaforul te va pedepsi ținându-te de partea cealaltă a străzii exact cand autobuzul tău oprește în stație. Nu îți rămâne decât să îl aștepți pe următorul alături de alți călători, punctuali sau întărziați. Priviri somnoroase rătacesc în cautarea încheieturii mâinii stângi. Una dintre ele o întâlnește pe a ta, și într-un mod violent conștientizezi  că ești exact unde trebuie, exact când trebuie....

Nici o decizie nu e prea mică. De aceea nici una nu e cu adevărat a ta!

Mă dori

Îți simt privirea din cealaltă parte a încăperii. Are gust de cireșe. E caldă și dulce și dispare după genele foite parcă de o adiere firavă ce-ți poartă parfumul. Un soare valsează dinaintea-mi pe acorduri de primavăra. Mă sting de sete plutind în derivă pe un ocean de apă dulce.  Neîndurător supliciu.

Deschid ochii. Lipsa ta mă lovește brutal și rece în piept. Un gol inodor îmi invadează tăios întreaga ființă. Îmi trăiesc cumplita iarnă scormonind lângă trunchiul copacului. Frunze jilave rupte și reci. Cândva, de după ele mă priveau cireșele...

Pastel

Insiști să imi arăți nuanțe în culori ce le credeam definite. La ce îmi vor folosi acum când pânza geme de tonuri grele? Vom copia tabloul meu în nuanțele tale...

Strigăt

Vreau să strig, dar mi-e frica. Glasul meu ar putea ucide ecoul șoaptelor tale închise în inima mea. Până să le înteleg, sunt prizonierul lor mut. Gardian si deținut într-o închisoare ce pulsează.

86400

secunde într-o zi, în care caut cu disperare un ”de ce”. O avalanșă de întrebări care încep asemenea, însă indiferent de câte ori se repetă, în final nu au niciodată același răspuns. De ce? Nu știu... și doare. Arată-mi tu de ce iar eu voi găsi cu siguranță cum.

Întrebări fără răspunsuri exacte și explicațile lor invalide mă obosesc îngrozitor. Continui sub amenințarea zilei în care deși răspunsul e aproape, voi fi încetat să îl caut.

Nicăieri

Mergeam spre nicăieri și tu ai apărut în intersecție. Vom merge mai departe împreună sau separat spre un nicăieri mai îndepărtat. Am realizat firește că destinația vizată nu e cu nimic mai presus decât locul în care ne aflăm. Dar ce putem face? Suntem călători si e firesc să călătorim. Te iau de mână și te strâng ușor căutând să zăresc în ochii tăi indicații. Cine ne va spune dacă acum trebuie sa fim doi, dar mai curios, dacă trebuie să fim noi doi?
Vom cere îndrumări de la alți rătăciți...

Un pahar

Un pahar din care ai vărsat apa nu rămâne gol. Nici dupa ce scoți aerul nu este gol. El devine lipsit apă sau lipsit de aer. Luat de sine stătător, fiecare lucru este complet. Starea de incomplet apare doar după ce ai destrămat ideea unei asocieri. Carența trebuie imaginată.